Manipularea perceptiei in mass-media

Numitorul comun al tehnicilor de manipulare, cand vorbim despre televiziune, este tandemul: perceptie publica – montaj. 

Montajul este pe ecran iar efectul este in mintea publicului, abil condus in directia decisa de manipulator. Astfel incat, beneficiarul unui act de viciere a informatiei: manipulare, dezinformare, propaganda, publicitate isi va propune sa controleze fluxul informativ, de unde izvoraste, pana unde se revarsa. 

Una dintre metodele cele mai uzitate in televiziuni, este tehnica de manipualre prin stiri. In toate televiziunile de stiri exista un cerc de “initiati” a carui singura preocupare majora este buna functionare a scenariului manipularii. Acesta este clasic si contine cateva puncte esentiale: 

Ordinea stirilor. Stirea cu care se incepe ramane cel mai bine fixata in mintea privitorului. 

Lungimea stirii. Acesta este un amanunt foarte important; este greu sa dai importanta unei stiri de doar 30 sau 60 de secunde, indiferent de subiectul ei.  

Efectele cinematografice. Un astfel de efect este relanti-ul folosit, de exemplu, pentru a specula durerea , suferinta, fiind utilizate acele “dilatari temporale”, acea incetinirea a actiunii utilizata cu efect maxim. Pe fundal se va regasi, de regula, un cantec trist,etc 

Efecte de procesare a imaginii. Negative, filtre rosii sau gri, caractere insangerate, boldite, uriase, dinamice, in relief, etc., stop-cadru, respectiv imagini fixe socante (cu cadavre, case prabusite, dezolare, dezastru). La acestea se adauga expresia moderatorului, de cele mai multe ori, ingrozita, agitata, care cadreaza mai degraba cu registrul filmic decat cu cel de prezentare a unei stiri obiective.  

Montajul psihologic. Este dat de anumite alaturari de stiri. De exemplu, prezentarea unei stiri tragice, plina de detalii si clisee care sa sublinieza suferinta, bine punctata si de interpretarea (actoriceasca) a prezentatorului, urmata imediat de o stire cu subiectul care trebuie compromis, care rade si danseza fericit la un restaurant. Se poate plusa apoi cu o noua stire – un pensionar cardiac si diabetic moare la coada la o farmacie. Este lesne de inteles cam ce reactii pot provoca aceste simple si “nevinovate” alaturari de stiri in mintea majoritatii celor care privesc la televizor.  

Prezentarea unor lideri de opinie care sa sustina un anumit mesaj. “Analistii” invitati in cadrul emisiunilor sau la stiri comenteaza stirile conform desfasuratorului de manipulare. Publicul tinta, dezobisnuit sa filtreze informatia cu ajutorul propriului discernamant, vede si intelege in acest caz “ce trebuie”; este invatat sa gandeasca “asa cum trebuie”. 

Intrebarile puse de prezentator pot schimba modul de interpretare a unei stiri, pozitiile moderatorilor pot “indulci” infrangerea unui politician sustinut de trust iar “infuziile” de stiri favorabile il pot ajuta pe un alt candidat, etc 

Legea repetitiei: Iata ce sustin doi renumiti specialisti, dr. William T. Greenough de la Universitatea din Illinois, o autoritate recunoscută în domeniul dezvoltării corticale, si dr. Richard M. Lerner, profesor la Universitatea de Stat din Pennsylvania, specialist în dezvoltarea mentală a copiilor şi a tinerilor: ” Creierul are tendinţa (aşa este făcut el) de a repeta aceeaşi experienţă; neuronii învaţă să reproducă modelul de răspuns deja format, ceea ce, de altfel, ne arată cum învaţă oamenii. Noi, de fapt, nu realizăm că ceea ce învăţăm sunt obiceiuri sau deprinderi. Ori de câte ori copiii fac ceva în mod repetat ar trebui să ne întrebăm: este aceasta o obişnuinţă pe care dorim ca ei să o aibă (lucru valabil din punct de vedere funcţional şi la adulţi)?” 

Deprinderile formate prin repetiţie determină constituirea unor modele neuronale specifice  care se vor repeta în viaţa cotidiană şi care vor influenţa perceperea şi reflectarea mentală a realităţii. Obiceiul unui consum constant al programelor in care se repeta obsesiv o anumita tema,  determină cortexul să răspundă la provocările realităţii potrivit tipului de experienţă propus de vizionarea TV. 

dr. Virgiliu Gheorghe :“Astfel, uitatul la televizor nu va constitui numai o obişnuinţă cotidiană, ci se va cristaliza într-o structură corticală care va influenţa semnificativ întregul orizont de conştiinţă şi existenţă al telespectatorului"

Din punct de vedere neurologic, cercetătorii explică acest fenomen prin apariţia unei dependenţe de ritmul cerebral alfa, activitate corticală cu care omul se deprinde pe parcursul miilor de ore petrecute în faţa ecranului. Obişnuiţi de mici cu această stare mentală, oamenii vor fi permanent inclinaţi sau atraşi de activităţile distractive ce introduc mintea în aceeaşi stare pasivă, de relaxare. Prin afectarea activităţii cortexului prefrontal, televiziunea conduce, de asemenea, la reducerea activităţii voluntare, un simptom specific acestei afecţiuni. 

Arsenalul de baza in manipularea mediatica: 

Provoaca oamenii cu atacuri emotionale si personale. Aceasta forma o vedem peste tot in incercarea de a distrage atentia de la subiectul principal. Disputele pe subiecte si atacuri personale tin adevarul la distanta.Este si usor de identificat deoarece se ajunge la tot felul de cuvinte jignitoare, insulte la adresa persoanei, minimalizarea importantei sau a prestigiului personal, inclusiv prin denigrarea calificarii sau profesiei celui in cauza.

Introducerea unei stari de confuzie irelevanta sau fara sens. Ori de cate ori e posibil, se vor introduce noi indicii, sau fapte care au ca si scop contrazicerea ideii de baza a cautarii adevarului. Este o unealta foarte utila care va neutraliza puterea informatiei adevarate, pentru ca impinge spre dorinta la o concluzie sigura. Aceasta confuzie irelevanta si in cautarea morilor de vant va duce audienta catre alte lucruri. Fiecare minut cheltuit pe investigarea topicului fara sens, sau irelevant va fi cate un minut in minus pe adevaratul topic al discutiei. 

Vicierea caracterului prin asociere. Aceasta forma este utilizata mai ales in mass-media in mod frecvent si se adreseaza cam tuturor celor ce intentioneaza sa chestioneze autoritatea mass-mediei, al guvernului, al celor de la putere in general. Astfel se vor folosit cuvinte nepopulare si cunoscute ca avand o conotatie negativa pentru oameni, gen: basist, radical, terorist, conspirationisti … orice fel de cuvant “eticheta” care deja are o prejudecata bine infipta in constiinta populara.  

Dezbaterea unor detalii despre subiecte diferite sau de importanta scazuta. Aceasta forma este una foarte comuna si subtila. . Deci ceva foarte emotional, critic si mai ales – fara legatura cu topicul principal, topic care era extrem de bine definit si documentat, insa bine ascuns pana in acel momen 

Factorul declansator: acesta intodeauna exploateaza o frica, mergand cel mai adesea la sursa capitala, cea mai legitima frica – “frica de moarte” in toate formele ei (frica de saracie, de boala, de atac “terrorist”, de dictatura, etc.) 

Sustinerea mediatica/ “demonizarea” se realizeaza prin intermediul jurnalelor de stiri dese si alarmiste care vorbesc despre cazul in speta, de “specialistii” care depun marturii pe toate canalele media – TV, presa scrisa, radio. 

De remarcat ca “este dificil de pornit masinaria manipularii pentru ca ulterior aceasta va functiona singura, din inertie, combustibilul fiind goana dupa audienta a canalelor mainstream”, scrie Christian Wight in Arta manipularii si capcanele mass-media. 

Manipulatorii au grija sa dozeze mesajul si sa intretina focul scapand “din intamplare” tot felul de informatii noi , fenomenului in cauza. Un rol important il au, in acest caz,vectorii de opinie, anlistii, vedetele postului respectiv de televiziune care modeleaza subiectul in discutie, conform interesului beneificiarului actului de manipulare. 

Sustinerea mediatica uzeaza de procedeul numit “demonizare” asa incat suntem bombardati de stiri care ne arata “cat de rau este…”, “ce se poate intampla daca nu…”, “ce ar trebui sa…”,etc  

Scopul aparent/real. “Cea mai mare grija a manipulatorului este sa ascunda scopul real al campaniei si sa devieze atentia publicului catre scopul aparent.” (Vladimir Volkoff: Tratat de manipulare). Aceasta este cheia intregului proces fara de care toate celelalte etape devin inutile. De regula, aceasta etapa iese cum trebuie mai mereu. “La urma urmei cat de greu poate fi sa servesti o poveste frumoasa unui cap infierbantat (o iesire convenabila dintr-o problema dificila)? Daca prelucrarea a fost facuta profesionist, distragerea atentiei catre scopuri false este cea mai usoara parte…“, scrie si Kara Murza, un mare expert in domeniu. 

Kevin Hogan si James Speackman scriu despre zece lucururi pe care intrebarile abil puse de manipulator, le fac pentru a convinge mascat pe cineva, pornind de la butada care spune ca: cine pune intrebarile cele mai pertinente, detine controlul deplin asupra interactiunii: 

Intrebarile intrerup preocuparea de moment si atrag imediat atentia. 

Intrebarile impun ascultatorului sa intre in defensiva.

Intrebarile dau publicului posibilitatatea de a vorbi Intrebarile sustin interesul subiectului. 

Intrebarile reduc rezistenta, scotand la iveala obiectile. 

Intrebarile conduc audienta spre concluzia dorita de manipulator. 

Intrebarie confera publicului meritul pentru gandire. 

Intrebarile ocoloesc distragerile. 

Intrebarile inlatura tonalitatea dura a unui ordin direct. 

Intrebarile sporesc increderea celui care le formuleaza.

Cum se practică dezinformarea: 

Există numeroase moduri de a trata o informație, în așa fel încât ea să devină aptă pentru o acțiune de dezinformare: 

Negarea faptelor (Nu este adevărat că X i-a furat banii lui Y). 

Inversarea faptelor (Nu X i-a furat banii lui Y, ci dimpotrivă, Y i-a furat banii lui X). 

Amestecul dintre adevăr și minciună (Este adevărat că X i-a luat banii lui Y, dar asta din cauza faptului că Y îi datora lui X acei bani, pe care refuză să-i mai dea înapoi). 

Modificarea motivului (Motivul pentru care banii lui Y au fost găsiți la X nu este furtul, ci faptul că X i-a găsit pe o alee în fața casei lui Y). 

Estomparea (Se face prea multă gălăgie pentru o sumă atât de mică; alții fură miliarde și nu pățesc nimic!). 

Generalizarea (Toată lumea fură în România; cum de l-ați găsit tocmai pe X țap ispășitor?). 

Utilizarea părților inegale (În cazul mediatizării furtului, se va acorda un spațiu restrâns faptului în sine, iar evidențierea calităților morale și ale faptelor bune ale lui Y va ocupa un spațiu mult mai mare). 

Prin cuvant: Se aplica etichetarea. Adversarul este asociat cu un mit intunecat,malefic la care vibreaza constiinta de masa. (corupt, anti-semit, mafiot, bolsevic,fascist, taliban, securist etc). 

Prin numar: Este foarte greu pentru un spectator sau cititor sa verifice daca la unmiting au fost 10.000 sau 60.000 de manifestanti. Specialistii stiu ca spre deosebirede cuvant sau metafora, numarul poseda autoritatea matematica a rigorii, preciziei si impartialitatii. 

Prin repetitie: Goebels spunea ca daca repeti de 1000 de ori o minciuna ea devine un adevar acceptat de toti cei care inzestreaza cu valoare afirmatia. 

Prin zvon: Lansarea de „noutati” care sa nu necesite o verificare imediata permite reptarea unei minciuni fara nici un risc. 

Prin clisee: Este mult mai ingurgitabila o minciuna daca ea se bazeaza pe un cliseu intiparit in inconstient. De exemplu  „tiganii” sunt predispusi unei pareri colective precare si atunci poti stimula cateva sinomime artificiale: tigan-hot!” 

Prin imagine: O imagine face cat o mie de cuvinte!” 

Operatiuni de alterare a perceptiei prin vicierea informatiei:

Zvonul este o afirmatie prezentata drept adevarata, fara a exista posibilitatea verificarii corectitudinii. “Reprezinta un enunt legat de evenimentele la zi, destinat a fi crezut, colportat din om in om, de obicei, din gura in gura, in lipsa unor date concrete, care a ateste exactitatea lui” ( Allport si Postman: Legea si aspiratiile umane) 

Zvonul este totodata si produsul importantei si a ambiguitatii. Exista o functie dubla: atat de a explica, cat si de a atenua anumite tensiuni emotionale. 

Exita trei legi de transmitere a zvonurilor: Legea saracirii si a nivelarii: pe masura ce el circula, devine mai scurt, mai usor de inteles si relatat) Legea accentuarii: intarirea acelor detalii, spectaculoase, atractive, care dobandesc astfel un loc central in semnificatiile zvonului. Legea asimilarii: conservarea si reorganizarea continutului in jurul unei teme centrale) 

Zvonurile se impart in alte trei categorii: Cele care iau dorintele drept realitate (optimiste) Cele care exprima o teama sau anxietate (pesimiste) Cele care provoaca disensiuni (separatiste) 

Temele preferate sunt: otrava ascunsa, complotul, crizele, teama fata de straini, rapirea copiilor, bolile conducatorilor,viciile, problemele sentimentale, etc. 

Limba de lemn (sau limbajul de lemn) este un termen lingvistic care desemnează printre altele limba utilizată de oficialitățile regimurilor comuniste. Termenul traduce / calchiază expresia franceză langue de bois (formulă impusă de Françoise Thom în 1987, La langue de bois

Acest limbaj, difuzat pe diferite căi, orale sau scrise, impune fie sisteme ideologice, precum comunismul, fie subsisteme, ce țin de putere și autoritate, cum ar fi subsisteme economice, tehnologice, politice sau culturale.[

Limba de lemn nu este apanajul exclusiv al comuniștilor. Toți specialiștii – medicii, juriștii, militarii, preoții, filosofii etc. – au limba lor de lemn. Diferența constă în faptul că respectivele jargoane specializate înseamnă ceva, cel puțin pentru cei inițiați, și deci nu sunt dezinformatoare nici pentru cei ce le înțeleg, nici pentru cei ce nu le înțeleg. 

Limba de lemn este astfel opusul transparenței, ea trebuie descifrată, citită printre rânduri. Limba de lemn ascunde realitatea, pe care o încapsulează în formulele prefabricate ale doctrinei despre cum trebuie să fie realitatea. caracterul impersonal și pasiv al frazelor (“relațiile reciproce s-au strâns“, „într-o atmosferă de stimă și respect reciproc“, „s-au exprimat urări“ etc.) abundența mijloacelor lingvistice care servesc la accentuarea obligativității (a trebui, a fi dator, cu necesitate, negreșit, obligatoriu, neabătut etc.) 

Maniheismul (lipsa nuanțelor, împărțirea strictă în doar două categorii ale oricărui domeniu sau mulțimi de oameni – buni și răi, prieteni și dușmani, devotați și trădători, abstract și concret, general și particular, obiectiv și subiectiv etc.) metaforele și personificările excesive (hidra capitalistă, părintele popoarelor - cu referire la Stalin etc.) 

Codificarea (anumite cuvinte, ca „revizionist“ sau „dușman al poporului“, dau semnalul de atac; altele, precum „lipsa de vigilență revoluționară“, servesc drept avertisment sau amenințare etc). folosirea construcțiilor verbale în locul verbelor; folosirea pronumelui noi în locul pronumelui eu; prezența excesivă a comparațiilor.

Vulnerabilitatile perceptiei si denaturarea campului mental

Manipularea psihologică este un tip de influență socială care urmărește schimbarea percepției sau comportamentului celorlalți cu ajutorul unor tactici ascunse, amăgitoare sau chiar abuzive. 

Pentru că manipulatorul își urmărește doar propriile interese, deseori în detrimentul altora, aceste metode pot fi considerate exploatatoare, imorale și înșelătoare. 

Influența socială nu este în mod necesar negativă. În general, influența socială este percepută ca fiind inofensivă atunci când se respectă dreptul celui influențat de a alege. În funcție de context și motivații, influența socială poate fi considerată manipulare ascunsă 

Modalitati de  agresiune si control: 

Recompensa pozitivă – include lauda, șarmul superficial, simpatia superficială (lacrimi de crocodil), cereri de scuze excesive; bani, aprobare, daruri; atenție, expresii faciale cum ar fi râsul sau zâmbetul forțat; recunoaștere publică. 

Recompensa negativă – include sâcâirea, urlatul, tratamentul silențios, intimidare, amenințări, înjurături, șantaj emotional, învinovățire, îmbufnare, plânsete și făcutul pe victima. 

Recompensa intermitentă sau parțială – Recompensa negativă parțială sau intermitentă poate crea un climat în care persistă frica și nesiguranța, un exemplu fiind atacurile teroriste. Recompensa pozitivă parțială sau intermitentă poate încuraja victima să persiste – de exemplu la majoritatea jocurilor de noroc, jucătorul câștigă bani din când în când, dar poate pierde în total. 

Pedeapsa- Învățarea în urma unei traume – folosirea abuzului verbal, a furiei explozive sau a altui comportament intimidant pentru a stabili dominanța sau superioritatea; chiar și un singur incident care implică un asemenea comportament poate condiționa sau învăța victimele să nu-l supere/confrunte/contrazică pe manipulator. 

Minciuna: Pe moment e greu de spus dacă cineva minte, deși deseori adevărul iese la iveală după un timp, când deja e prea târziu. Un mod de a reduce șansele de a fi mințit este de a înțelege că indivizii cu unele tipuri de personalitate (în special psihopații) sunt experți în arta minciunii și a trișatului, făcând frecvent aceste lucruri, deseori cu subtilitate.

Minciuna prin omisiune: Aceasta este o formă subtilă de minciună, comisă prin omiterea unei părți semnificative din adevăr. Această tehnică se mai utilizează înpropagandă. 

Negarea: Manipulatorul refuză să admită că el sau ea a făcut ceva rău. 

Raționalizarea: O scuză prezentată de manipulator pentru comportamentul neadecvat. Raționalizarea este strâns legată de spin. 

Minimizarea: Un tip de negare cuplată cu raționalizare. Manipulatorul spune că comportamentul lui/ei nu este atât de dăunător sau iresponsabil precum sugerează altcineva, de exemplu spunând că o insultă a fost doar o glumă.

Atenția sau neatenția selectivă: Manipulatorul refuză să acorde atenție oricărui lucru care l-ar abate de la agenda sa, spunând lucruri cum ar fi „Nu vreau să aud”. 

Diversiunea: Manipulatorul nu acordă un răspuns direct unei întrebări directe, ci face o diversiune, direcționând conversația către un alt subiect. 

Evaziunea: Similară cu diversiunea, dar aici se oferă răspunsuri vagi, irelevante, divagații sau expresii ambigui. 

Intimidarea mascată: Manipulatorul își pune victima în defensivă folosind amenințări voalate (subtile, indirecte sau subînțelese). 

Culpabilizarea: Un tip aparte de tactică de intimidare. Un manipulator se adresează conștiinței victimei și sugerează că acesteia nu îi pasă îndeajuns, că e prea egoistă sau că o duce prea ușor. De obicei, asta face ca victima să se simtă prost, punând-o într-o poziție inferioară, provocându-i anxietate și îndoială de sine. 

Rușinarea: Manipulatorul folosește sarcasmul și ocara pentru a amplifica frica și îndoiala de sine în victimă. Manipulatorii folosesc această tactică pentru a-i face pe ceilalți să se simtă nevrednici și prin urmare, să li se supună. Tacticile de rușinare pot fi foarte subtile, de exemplu o privire aprigă, un ton al vocii neplăcut, comentarii retorice sau sarcasm subtil. Manipulatorii te pot face să te simți rușinat pentru simplul fapt că ai îndrăznit să li te opui. Este o modalitate efectivă de a crea un sentiment de inadecvare în victimă. 

Jucarea rolului de victimă ("sărmanul/a de mine"): Manipulatorul se portretizează ca fiind o victimă a circumstanțelor sau a comportamentului altcuiva pentru a provocamilă, simpatie sau compasiune. Oamenii care se ghidează în funcție de conștiință și cărora le pasă nu suportă să vadă pe nimeni suferind și manipulatorului îi este ușor să se folosescă de simpatie pentru a obține cooperare. 

Învinovățirea victimei: Aceasta este o tactică eficientă de a pune victima în defensivă, mascând totodată intenția agresivă a manipulatorului. 

Jucarea rolului de servitor: Agenda personală este mascată de pretextul servirii unei cauze nobile, de exemplu spunând că se comportă într-un anumit fel din „supunere” sau pentru că se află „în slujba lui Dumnezeu” sau a unei figuri autoritare similare. 

Seducția: Manipulatorii folosesc șarmul superficial, lauda, măgulirea sau sprijinul fățiș al altora pentru a le câștiga încrederea și loialitatea. 

Proiectarea vinii (datul vinii pe alții): Manipulatorul găsește un țap ispășitor, deseori în moduri subtile, greu de detectat. 

Simularea inocenței: Manipulatorul încearcă să sugereze că răul făcut nu a fost intenționat sau că nu a făcut lucrul de care este acuzat. Manipulatorul se poate preface surprins sau indignat. Această tactică face ca victima să se îndoiască de propria judecată sau chiar de sănătatea ei mintală. 

Simularea confuziei: Manipulatorul face pe neștiutorul, pretinzând că nu știe despre ce vorbești sau că e confuz cu privire la o problemă importantă care i-a fost adusă la cunoștință. 

Afișarea furiei: Manipulatorul exprimă furie pentru a afișa suficientă intensitate emoțională și mânie pentru a șoca victima și a o face să se supună. De fapt, manipulatorul nu este nervos, ci se preface. El vrea ceva și „se enervează” dacă nu obține lucrul respectiv. 

După Braiker, manipulatorii exploatează următoarele vulnerabilități:

a) dorința de a face oamenilor pe plac 

b) dependența de a câștiga aprobarea și acceptarea celorlalți 

c) emotofobia (frica de emoții negative) 

d) lipsa hotărârii și a abilității de a spune „nu” 

e)percepție neclară a identității (granițe personale difuze)

f) autosuficiență scăzută 

După Simon:

naivitatea: victimei îi este greu să accepte ideea că unii oameni sunt șireți, necinstiți și nemiloși sau e în negare când e victimizată 

conștiinciozitate exagerată – victima este înclinată să acorde manipulatorului beneficiul îndoielii și să privească lucrurile din perspectiva acestuia, în care dă vina pe victimă 

încredere în sine scăzută – victima se îndoiește de sine, lipsindu-i încrederea și hotărârea, existând o probabilitate mare de a intra în defensivă foarte repede 

intelectualizare – victima încearcă din greu să înțeleagă manipulatorul și crede că acesta are un motiv întemeiat pentru care se comportă așa 

dependență emoțională – victima are o personalitate dependentă sau docilă. Cu cât victima este mai dependentă emoțional, cu atât este mai vulnerabilă în fața manipulării sau exploatării. 

După Kantor, oamenii care prezintă următoarele carecteristici sunt vulnerabili: 

încredere exagerată – oamenii onești presupun adesea că și ceilalți sunt onești. Se bazează pe oameni pe care abia îi cunosc, fără să le verifice competența etc. Aceștia se îndoiesc rareori de așa-zișii experți. 

altruism exagerat – opusul psihopatului, prea onești, prea corecți, prea empatici impresionabilitate – sunt seduși repede de cei cu șarm superficial. De exemplu, votează pentru politicianul mincinos care pupă copiii. 

naivitate – nu pot crede că în lume există oameni necinstiți pentru că dacă ar fi, nu ar fi lăsați să acționeze masochism – le lipsește respectul de sine și îi lasă inconștient pe psihopați să profite de ei, crezând că o merită din cauza unui sentiment de vinovăție 

lăcomie – cei lacomi și neonești pot cădea pradă unui psihopat care îi convinge ușor să facă ceva imoral imaturitate – au o judecată defectuoasă, cred afirmațiile exagerate ale reclamelor 

materialism exagerat – o pradă ușoară pentru cămătari sau cei care se ocupă cu scheme de îmbogățire rapidă 

dependență psihologică – cei dependenți simt nevoia să fie iubiți și prin urmare sunt predispuși să accepte ceva ce ar trebui să refuze 

singurătate – oamenii singuri pot accepta orice formă de contact cu oamenii. Un străin psihopat poate oferi companie umană, dar cu un anumit preț. 

narcisism – narcisiștii sunt înclinați să cadă pradă laudelor nemeritate 

impulsivitate – aceștia iau decizii în grabă, de exemplu ce să cumpere sau cu cine să se căsătorească, fără a-i consulta pe ceilalți 

frugalitate exagerată – nu pot refuza o afacere chiar dacă cunosc motivul pentru care ies atât de ieftin bătrânețea – cei în vârstă pot deveni istoviți și mai puțin capabili de a se ocupa de mai multe lucruri odată. Când primesc o ofertă, e mai puțin probabil să se gândească că ar putea fi o înșelătorie. 

Controlul minții  denumit și spălare a creierului, persuasiune coercitivă sau conversia credinței se referă la o gamă largă de tactici psihologice folosite pentru a submina controlul unui individ asupra propriilor sale gânduri, comportament, emoții sau liber arbitrului. 

Spălarea creierului și teoriile de control asupra mintii s-au dezvoltat inițial pentru a explica modul în care regimurile totalitare au reușit să îndoctrineze prizonieri de război prin propagandă și tehnici de tortură. 

Aceste teorii s-au extins ulterior și s-au modificat pentru a explica o gamă mai variată de fenomene, în special conversiile la noile mișcări religioase. 

Pentru obținerea unui control total asupra individului se acționează pe trei mari direcții de acțiune: remodelarea comportamentului, restructurarea gândirii și redefinirea structurii emoționale. 

Acest lucru se realizează în trei etape

dezghețarea, constând în distrugerea totală a vechiului element de identitate a individului (act de comportament, mod de gândire, sentiment).

schimbarea, prin inocularea noului element de identitate. 

reînghețarea, prin fixarea noii personalități a individului, pentru ca ea să reziste în timp. 

Persuasiunea este o formă de influențare. Este modalitatea de argumentare prin intermediul căreia o persoană încearcă să convingă o altă persoană sau un grup de persoane să creadă sau să facă un anumit lucru. 

Persuasiunea este un proces de ghidare al oamenilor pentru a adopta idei, atitudini sau acțiuni (raționale sau mai puțin raționale). 

Persuasiunea se bazează pe discuții și "atractivitatea prezentării" în locul folosirii mijloacelor de forță. 

Persuasiunea este o formă extremă a convingerii. Aristotel a afirmat că "Retorica este arta descoperirii, iar într-un caz particular, a descoperiri mijloacelor de persuasiune aflate la îndemână". 

Conform lui Robert Cialdini, citat din cartea sa despre persuasiune, pot fi definite șase "arme ale persuasiunii" 

Simpatie - oamenii tind să spună ,,da celor pe care îi cunosc și îi simpatizează 

Reciprocitate - oamenii dau înapoi celor care se poartă frumos cu ei 

Dovadă socială - oamenii au tendința de a urma exemplul celor mulți 

Angajament/consecvența - oamenii se "aliniază" în a respecta propriile lor promisiuni 

Autoritate - oamenii se "înclină" în fața părerii experților 

Raritate - oamenii doresc foarte puternic ceea ce pot avea cu greu 

In argumentele logice o eroare logică poate fi fie formală, fie informală. Datorită faptului că validitatea unui argument deductiv depinde de forma sa, o eroare logică formală este un argument deductiv care are o formă invalidă, pe când o eroare logică informală este orice alt mod de a raționa greșit fară ca aceasta să aibă forma unui argument formal.

Începând cu Aristotel erorile logice informale în general au fost plasate în una sau mai multe categorii, în funcție de sursa erorii logice. Există erori logice de relevanță, erori care implică reționamente cauzale și erori datorate unor ambiguități. O abordare similară în înțelegerea și clasificarea erorilor logice este dată de teoria argumentării.

Recunoașterea erorilor logice în argumente poate fi câteodată dificilă, mai ales când argumentele sunt structurare folosind o retorică ce maschează conexiunile logice între afirmații. Erorile logice pot exploata emoțiile și slăbiciunile intelectuale sau psihice ale interlocutorului. 

Depistarea erorilor de raționament în argumente poate să împiedice adoptarea unor concluzii false. În teoria argumentației un argument este privit ca un protocol interactiv între indivizi care încearcă să rezolve un dezacord. 

Protocolul este reglementat de reguli prestabilite de interacțiune, iar violările acestor reguli sunt considerate erori logice. 

Argumentele falacioase implică nu doar logica formală ci și cauzalitatea. Altele implică trucuri psihologice ca de exemplu uzul puterii în relațiile dintre proponent și interlocutor, apelul la patriotism sau moralitate, apelul la ego, etc., pentru a stabili premisele intermediare necesare unui argument. 

Erorile logice cel mai adeasea constau în asumpții nedeclarate sau premise implicite ale unui argument care nu totdeauna sunt evidente. 

De notat că exprimarea unei critici la adresa unui argument poate să nu aibă nicio relavanță asupra valorii de adevăr a concluziei. Uneori concluzia poate fi cât se poate de adevărată, deși argumentul folosit pentru dovedirea ei nu este valid. Erorile logice formale sunt acele raționamentele care sunt invalide datorită unor erori în formalismul lor logic. 

Apelul la legislație: un argument care implică faptul că legislația este un imperativ moral. 

Apelul la probabilitate: pentru că ceva poate să se întâmple, este inevitabil ca acel ceva se va întâmpla. Aceasta este premisa pe care se bazează Legea lui Murphy. 

Argument din eroare logică (ad logicam): dacă într-un argument se extrage în mod eronat o concluzie, atunci concluzia trebuie să fie falsă. 

Afirmația goală: premisa unui argument este asumată ca fiind adevărată doar pentru că spune că este adevărată. 

Negarea corelativei: încearcarea introducerii unui alternative când de fapt nu există vreuna.

Falsa dilemă: se afirmă că doar două alternative există, când de fapt sunt mai multe de două. 

Problema este-trebuie: greșita inferență în care ceva este într-un mod sau altul și deci trebuie să fie în acel mod. 

Dovada negativă: pentru că premisa nu se poate arăta ca fiind adevărată, rezultă că trebuie să fie falsă. Non sequitur: concluzia nu rezultă din premise. 

Apelul la disjuncție: se concluzionează că o disjunție logică e falsă doarece cealaltă disjunție logică e adevărată. Afirmarea consecventului: antecedentul într-un indicativ condițional se declară ca fiind adevărat deoarece consecventul este adevărat. 

Negarea antecedentului: consecventul într-un indicativ condițional e declarat ca fiind fals deoarece antecedentul e fals. 

Reprezentarea existențială: un argument are două premise universale și o concluzie particulară, dar din premise nu se poate stabili valoarea de adevăr a concluziei. 

Conversia ilicită: dacă o propoziție e adevărată se concluzionează că și inversa este adevărată. Dovadă prin exemplu: una sau mai multe exemple sunt date ca suport pentru o afirmație generală. 

Apelul la repetiție (argumentum ad nauseam): repetarea unui argument invalid în speranța că în final va fi acceptat. 

Argumentul circular, (circulus in probando, petitio principii, cercul vicios): unde concluzia unui argument este implicit sau explicit asumată în unul din premise. 

Argumentul ignoranței (argumentum ad ignorantiam, argumentul din lipsa de imaginatie): se afirmă că premisa este adevărată doar pentru că nu a fost demonstrată falsă sau că pemisa este falsă doar pentru că nu a fost demonstrată adevărată. 

Cauza și consecința circulară: o consecință a unui fenomen este considerată ca fiind cauza fenomenului. 

Cauza singulară: se consideră că doar o singură cauză simplă este responsabilă pentru o situație, când de fapt sunt mai multe cauze. 

Comparația incompletă: compoarația nu ia in considerare alte aspecte importante pentru similitudinea obiectelor sau fenomenelor. 

Comparația inconsistentă: se compară caracteristici necomparabile ale unor obiecte sau fenomene. 

Distribuția ilogică: se consideră că nu exită diferențe între un termen în sens distributiv (referitor la toți membri clasei) și colectiv (referitor la clasă ca întreg). 

Compoziția ilogică: asumpția că întregul are o proprietate doar pentru faptul că diferite componente au acea proprietate. 

Diviziunea ilogică: asumpția că diferite părți ale întregului au o proprietate doar pentru că întregul are acea proprietate. 

Dovada prin prolixitate (argumentum verbosium) (proof by intimidation): supunerea altora la un argument prea complex și prolix pentru a putea fi tratat în detaliu la modul rezonabil. 

Echivocarea: folosirea incorectă a cuvintelor care au mai multe înțelesuri. 

Falsa atribuire: apelul la surse irelevante, necalificate, nedefinite, părtinitoare sau chiar fabricate pentru a suține un argument. 

Citatul scos din context: un pasaj este estras din context cu intenția de a distorsiona înțelesul intenționat. 

Falsul compromis: în cazul unor alternative opuse se consideră că o cale de mijloc e mai bună. 

Mutarea ștachetei: respingere a unor contra-argumente prin ridicarea arbitrară a criteriilor de acceptare a unor evidențe. 

Niciun scoțian adevărat: refutarea generalizării prin particularizare defectuoasă. 

Pledoaria specială: evidențierea unei excepții de la o regulă fără a se justifica excepția. 

Reificarea: o abstracție este tratată ca și cum ar reprezenta ceva concret. 

Transferul sarcinii dovezii: se plasează îndatorirea de a dovedi ceva de partea oponentului. 

Eroarea soluției perfecte: argument prin care se insistă că există o soluție perfectă și/sau soluția propusă ar trebui respinsă deoarece părți ale problemei vor continua să existe după ce a fost implementată. 

Stil în loc de substanță: se critică modul în care a fost expus un argument nu validitatea sa. 

Succesiunea implică legătură cauzală (Post hoc ergo propter hoc): se afirmă că deoarece un eveniment s-a produs după un altul, rezultă că primul a fost cauza celui de-al doilea. 

Ipoteza Ad hoc Ad hominem: atacul la persoana mai degraba decât la argument. 

Apelul la autoritate: o aserțiune e considerată adevărată datorită poziției sau autorității persoanei care face aserțiunea. 

Apelul la emoție: se manipuleze emoțiile celor din audiență, în loc să se folosească raționamente valide. 

Apelul la ridicol: este un specific apel la emoție în care se ridiculizează opinia oponentului. 

Apelul la frică: un specific apel la emoție în care se induce frica față de partea opusă. 

Apelul la măgulire: un specific apel la emoție în care se face uz de măgulire pentru a câștiga suport. 

Apelul la milă (ad misericordiam): un specific apel la emoție în care se face uz de milă în argumentație. 

Apelul la ranchiună: un specific apel la emoție în care se face uz de ranchiună și resentimente pentru câștigarea suportului. 

Apelul la forță (ad baculum): se argumentează prin folosirea amenințării, constrângerii și a forței față de oponent. 

Apelul la majoritate (apelul la popularitate, ad populum): o afirmație este susținută ca fiind adevărată deoarece multă lume crede că este adevărată. 

Apelul la noutate: se consideră că ceva este superior sau mai bun doar pentru că este mai nou sau modern. 

Apelul la tradiție (ad antiquitatem): se consideră că ceva este corect doarece are o lungă tradiție la bază. 

Argumentul irelevant (Ignoratio elenchi sau Heringul roșu): se prezintă un argument care susține validitatea unei afirmații diferite de cea care se presupunea să fie susținută. 

Falsa analogie: compararea a două lucruri care par similare dar au proprietăți diferite. 

Gândirea deziderativă: formarea unor credințe în concordanță cu ceea ce este plăcut a se imagina în loc să se apeleze la evidențe sau rațiune. 

Om de paie: argumentare prin denaturarea opiniei oponentului. 

Generalizări defectuoase: formarea eronată a unui eșantion statistic al unei populații. 

Jumătăți de adevăr 

Generalizarea pripită: generalizare inductivă bazată pe evidențe insuficiente.